Banii, drog sau personaj comic?!

Bradul, indiferent că e ploaie, e zăpadă sau e soare dogoritor îşi păstrează crengile verzi şi rămâne drept. Am gustat din dulcele amar al vieţii. Am văzut tot ceea ce viaţa ascunde sub mantia tăcerii, a umbrelor sau a oamenilor mici. Pentru mine toţi oamenii sunt egali, iar diferenţa o face doar caracterul lor, nu banii. Atât. Lumea are dreptul să mă judece, eu am dreptul să nu-mi pese. Nimeni nu e un oarecare şi oricine poate fi oricând suveran în propria viaţă.

A început un an nou. După ce alergăm în el? A mai trecut un an prin noi. A fost şi soare, au fost şi ploi. De bani se plâng toţi, dar de minte niciunul. Când omul pierde, tot îi rămâne învăţătura. Jumătate din a fi deştept înseamnă să ştii la ce eşti prost. Ne împrumutăm de mândrie la banca vieţii şi adevărul e redus la tăcere. Suntem vase reci, pline sau goale de ceva sau de cineva.

Nu scriu cele 7 cuvinte. Nu spun ce vrei să auzi sau ceea ce se cere, ci ceea ce gândesc şi simt acum. Nu vorbesc cu jumătate de gură. Nu e nevoie să fim pe aceeaşi frecvenţă, ci să sară praful din noi, ca să mai intre raza Hristos, Lumina lumii. La capătul drumului o să vedem că viaţa nu e scumpă. Acte, contracte, hârtii, şerveţele. Prematur. Paranoia. Oamenii fac atacuri de panică mai des decât merg în concediu. Unii scuipă, alţii înghit viaţa. Pe uscat sau cu apă. Şi unii o mai iau în derâdere. Nu mă sperii de vânt. Am intenţii bune, dar nu despre bani.

Banii sunt nişte hârtii idioate după care alergăm toţi. Nu-mi plac banii! Prin ei ne pierdem timpul, energia, sănătatea. Îi detest. Bani, faimă, aburi, viaţa îţi vine ca o excursie dacă îi dai ce vrea. Dar nu aici şi nu acum e totul! Nimeni pe lume nu e hai-hui, fiecare e pe cârca lui. Nu mă vând, nu mă cumpăr. Nu sunt scump, nu sunt ieftin. Am trăit şi cu puţin şi cu mult. Am învăţat de la mama, cea mai puternică fiinţă de pe pământ, să rabd orice îmi oferă viaţa. Cu lacrimi în ochi, rezistând indiferent de greutăţile prin care trecea, mama îmi spunea „sunt bine”! Şi pe ascuns îşi ştergea obrazul plin de urme. Am mâncat şi o coajă de pâine cu o cană de apă, dar şi mâncare caldă şi bună. Burtică plină, burtică goală. Am stat şi desculţ cu tălpile pe cimentul rece, dar şi cu încălţări noi. Picioare încălţate, picioare goale. Am tremurat de frig cu o bluză pe mine, dar am şi stat înfofolit ca să mă bucur de căldură. Trup îmbrăcat, trup dezbrăcat. Am râs cu gura până la urechi, dar am şi plâns şi urlat de durere, de gol, de…  În aceeaşi ochi şi iubire, şi durere. Pe acelaşi obraz şi lacrimă, şi surâs. Nu am rămas la podea. Nu am descurajat. Ştiam că va fi mai bine cândva, oricât de simplu îmi place să trăiesc! Ştiam că Doamne mă iubeşte! Eu am dat valoare la tot ce este în jurul meu şi nu am lăsat ca exteriorul să-mi dea valoare interiorului sufletului sau minţii mele. Viaţa merge înainte, oricum ar fi. Orice obstacol are în el bucuria omului care îl va depăşi. Nu curge doar lapte şi miere în viaţa nimănui. Nu mă uit în grădina altuia, am grădina mea pe care o îngrijesc. Nu trăiesc prin comparaţii. Iubesc simplitatea şi modestia.

Banii sunt un instrument care creează plăcere sau satisfac nişte utilităţi. Nu sunt de acord cu oamenii care strâng valize de bani sub pat şi mor cu ele sub pat în ideea că: „am bani”! E o tâmpenie! Banii sunt o formă de sclavie interioară. Banii consolează un nerv, un orgoliu, o siguranţă nesigură. Nu ţin bani sub pernă sau la ciorap. Sub pernă sunt doar visele mirosind a busuioc. Banii sunt doar un personaj comic ce te droghează cu lapte şi miere cu gust de fiere. Noi dăm valoare la aceste bilete ce provoacă un negru cancer pe suflet, pe minte, pe viaţă. Contra cronometru. Paranoia. Eu aleg dacă înot sau mă înec. Tragedia vieţii nu este că se termină, ci că am aşteptat prea mult până să începem să trăim.

Al meu, al tău. Nu sunt un om de bani gata. Am cunoscut sărăcia, greul, suferinţa, lipsurile. Nu pot să spun totul despre bani şi despre viaţă, nu acum, nu aici. Astăzi îi primesc, mâine nu îi mai am. Am învăţat de la sufletele mari să înmulţesc binele, bucuria, frumosul. Am avut oameni providenţiali prin care Dumnezeu a lucrat, m-a luat în braţe şi mi-a arătat nimicnicia. Efemeritate. Şi oricine aş fi, şi oriunde aş ajunge, oricât lux aş avea în jur, voi rămâne la fel. Bradul, indiferent că e ploaie, e zăpadă sau e soare dogoritor îşi păstrează crengile verzi şi rămâne drept. Am gustat din dulcele amar al vieţii. Am văzut tot ceea ce viaţa ascunde sub mantia tăcerii, a umbrelor sau a oamenilor mici. Pentru mine toţi oamenii sunt egali, iar diferenţa o face doar caracterul lor, nu banii. Atât. Lumea are dreptul să mă judece, eu am dreptul să nu-mi pese. Nimeni nu e un oarecare şi oricine poate fi oricând suveran în propria viaţă.

Banii, că de la ei am plecat, astăzi îi ai mâine nu. Dar sufletul?! Se întâmplă divorţuri din pricina lor. Copiii răniţi sau ucişi prin abatoarele umanităţii deoarece „nu avem bani de crescut încă unul”. Tineri plecaţi departe după bani şi mai mulţi. Bătrâni uitaţi prin „cinematografele vieţii” fiindcă nu au drămuit bine banii. Bolnavi ţipând după viaţă şi anesteziaţi de durere pentru că nu au bani pentru medicamentul acela sau transplantul acela. Bogaţii lumii care nu mai ştiu cum să mai învârtă banii şi pe cei să-i consume şi tot aşa. Unii îmbuibaţi şi plini, alţi goi şi uscaţi, reci, încălziţi doar de lacrimile fierbinţi. Drame peste drame. Şi viaţa e atât de simplă, fără riglă!

Banii sunt puţini sau mulţi, important este ce facem cu ei. Banii nu rezolvă tot. Nemulţumirile şi neîmplinirile, lipsa banilor fac să punem dragostea sub covor. Banii aduc nedreptăţi, deziluzii, eşecuri. Banii sunt o otravă. Banii nu aduc fericirea, nici nu o întreţin. Banii ne fac să fim oameni nepotriviţi, nedemni, de nedorit. Banii ne fac cicatrici pe suflet. Adânci. Unii le ascund, alţii le poartă ca pe medalii. Pot deosebi binele de rău, fericirea de nefericire şi fără bani. Zurgălăi. Nu banii fac pământul să se învârtă, ci dragostea, pronia divină. În drumul spre bani, pierzi ani din viaţa ta. Nu trece peste tine în drum spre bani! Nu fii sluga propriei tale vieţi, ieşi din cursă! În contul inimii tale să ai stivă de iubire, fişicuri de răbdare, monede de bucurie şi cecuri de zâmbete curate. Banii mimează fericirea cu toate razele din umbra minciunii tacite. Viaţa nu ştie să se abţină şi cere mult, oricât îi dai până te vomită. Pentru suflet nu e nevoie de bani. Fără bani am fi cu toţii bogaţi.

Orice aş pierde în viaţă, credinţa o ţin cu dinţii şi nu las pe nimeni să mi-o fure. Oricând, oricine poate deveni un Iov pe un morman de gunoi, scărpinându-şi bubele sufletului cu un ciob de sticlă spartă, privit fiind de un câine olog şi flămând. Sau nu. Speranţă!

Îmi este tare drag Sfântul Ioan Hrisostom, ambasadorul săracilor, ambasadorul inimilor şi Sfântul Siluan Athonitul, cel care a trăit iubirea până la lacrimile din iad, rugându-se pentru toţi cei ce sunt acolo. Iubirea nu rabdă să piardă nici măcar un suflet. Şi Sfântul Mucenic Sebastian, şi Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, şi Ioan Evanghelistul, teologul profunzimilor, şi mulţi alţii. Cimitirele satelor sunt pline de sfinţi, oameni simpli şi autentici care au gustat că Bun şi Dulce este Domnul. Fiecare popor, pământ şi cultură are psihologia sa. Nu putem importa lucruri ce nu spun nimic…

Nu mă las învins! Zâmbesc. Sunt un optimist convins. Inima mea e o poezie şi nu cere chirie. Oricine poate sta oricât îi place, oricât vrea. Dacă unii mă poartă prea mult prin mintea lor, o să-i doară picioarele. Când nu mai pot să merg încerc să zbor. Mâine mă mut pe alt nor… Ai grijă de inima ta, e doar una! Iar banii, un fleac, i-am ciuruit.

Hrisostom Filipescu

Părintele Teofil Tarţa – un părinte plin de iubire

„Să mănânce şi gura lor, că și la gura lor le-o fi foame!”

Pentru noi oamenii există, sau ar trebui să existe, o persoană considerată drept model în viaţă, exemplu sau cale de urmat când  mai şchiopătăm cu un picior pe drumul vieţii, sau pur şi simplu atunci când ne scufundăm în agonia ochilor închişi.

De multe ori acest model se poate schimba în cursul vieţii, mulţi optând să ia de la fiecare ce e mai bun, acea sămânţă roditoare ce va fi sădită în pământ fertil şi va da rod la vreme cuvenită.

În mănăstire am avut diverse ascultări: la paraclisierie, la arhondaric, la pangar, la stăreţie, la obşte, ghid al mănăstirii şi bibliotecar. Toate acestea au fost mângâiate cu ascultarea de a avea grijă de bătrâneţile Monahului Teofil.

Nu-mi este greu să mă gândesc la luminiţa ce o aprind atunci când mi se stinge candela speranţei. Cu mâna tremurândă şi cu vocea caldă, bătrânul meu părinte mi se înfăţişează-n minte, de parcă ar fi ieri, ca o icoană vie ce am uitat să o aşez  pe perete la loc de cinste.

Părintele Teofil era un bătrânel ajuns la vârsta patriarhilor, de statură potrivită, cu mersul lent şi aşezat, având ochii albaştri ca cerul senin de vară. Barba lui albă ca laptele proaspăt, curgea maiestuoasă până aproape de brâu. Anii îşi puseseră cu bun simţ amprenta pe chipul lui rumen şi mereu plecat. Chiar dacă la exterior îl trăda frumos cărunteţea anilor, în interior era inocent, nevinovat şi se bucura mereu de fiecare clipă ca un copil ce face primii paşi. Plind de iubire, plin de dragoste, plin de candoare, plin de inocență, plin de bucurie, plin de viață, plin de rugăciune, plin de iertare, plin de răbdare, plin de…Doamne…

Cu buzele mirosind a rugăciune şi privirea înveşmântată în tăcere, el împrăştia ca un izvor rece de munte, dragoste şi bunătate. Poate inima mea nu s-ar fi lipit de a lui, dacă nu ar fi trebuit să-mi plec fiinţa spre el. Aşa bun şi milostiv cum este, Dumnezeu nu l-a uitat, ci în ultimii ani de viaţă l-a încununat cu boală, spre a-şi vedea neputinţa şi pentru mântuirea sa şi a altora. Chiar şi atunci când era paralizat la pat şi nu putea să-şi ducă măcar mâna la gură, sau să îngâne vreo rugă, ochii nu-i usca de lacrimi. În clipele mai grele, el mai mult se întărea în virtute şi aştepta ca un copil să fie dus într-un cărucior afară pentru a mai vedea soarele, florile şi oamenii…să-i pomenească la rugăciune în carneţelul lui îngălbenit de suspine şi ani. Pentru el era cea mai mare bucurie din ziua respectivă faptul că un frate sau un părinte îl saluta şi îi zâmbea încurajator pentru a-i mai slăbi neputinţa. Nu conta că picioarele gemeau a boală şi durere, pentru el era un lucru minunat să privească oamenii…să-i mai salute, să le mai asculte suspinele vieţii.

În perioada când era paralizat îl spălam, îi tăiam unghiile la mâini și picioare, îl pieptănam, îi dădeam de mâncare cu lingura, îl mângâiam pe crește și îi sărutam dreapta caldă, îi citeam pravila călugărească, apoi i-am înregistrat pe o casetă toate rugăciunile ca să le asculte, căci eram chemat şi la alte ascultări. Mult timp părintele s-a nevoit în neputinţa bolii, însă în momentul când s-a repus pe picioare, toţi au socotit acest fapt ca pe o mare minune. În starea în care era, chiar şi doctorii îi mai dăduseră doar câteva luni de trăit. Dar se pare că mila Domnului a fost mare, căci a fost binecuvântat bătrânul cu bătrâneţi lungi şi liniştite.

„Dacă se va ruga pentru mine măcar o singură dată sufletul acela, eu sunt mulţumit!”

Nu o dată s-a întâmplat să-mi observ neputinţa sufletească în faţa bătrânului. De multe ori intram la el şi îl vedeam citind în Ceaslov, apoi îndulcindu-se cu metania în mână, sau uitându-se în gol, departe, rezemat într-o cugetare sfântă. Cu gura uscată şi cu stomacul certându-se, el nu slăbea în ispită. Mai târziu nu avea pace dacă nu gusta din Noul Testament, recoltând cuvinte şi lacrimi. Având chilia lângă dânsul, noaptea îl auzeam citind la Psaltire şi pomenind nume şi dureri, cunoscând nimicnicia. Cele două carneţele pline de nume erau pomenite de câteva ori pe zi. De multe ori îl ispiteam uşor pe bătrân întrebându-l mai în glumă mai în serios despre câte un nume la întâmplare. Părintele îi ştia pe fiecare, pomenindu-le nu numai datele esenţiale ci şi necazul sau durerea lor.  Iar faptele de milostenie prin ţară ale bătrânului, însoţite de fiecare dată de câte un Ceaslov sau o carte de rugăciuni sunt nenumărate, știute doar de Dumnezeu. „Dacă se va ruga pentru mine măcar o singură dată sufletul acela, eu sunt mulţumit”, spunea părintele… Nu pot spune toate tainele și darurile bătrânului. Nu acum… Numai dacă îi vedeai degetul mare şi cel arătător bătătorite de la şiragul de metanii, nu se putea să nu-ţi pleci măcar capul, lăsându-te judecat de propria-ţi conştiinţă.

Şi mă-ntreb eu suflet abia lansat în zbor, dacă un monah în vârstă, atât de simplu, dar atât de înalt, are aşa de multă râvnă şi bătrâneţile nu-l ruşinează, ci îl lasă să adune flori pentru suflet şi mântuire, noi cei care suntem trădaţi de puterea vârstei şi  nu ne ostenim de ajuns pentru a noastră mântuire, nu vom fi ruşinaţi de un astfel de bătrânel la Înfricoşătoarea Judecată în faţa mulţimii şi a Dreptului Judecător Iisus Hristos ?

Mereu grijuliu, darnic şi pus pe sfaturi înmuia orice inimă împietrită. Nu l-am auzit niciodată judecând pe cineva sau vorbind de rău. Nu știu să fi supărat pe cineva cu ceva. Nu am văzut ca să plece cineva de la el fără să aibă un zâmbet pe chip și o dulceață în suflet. M-am legat mult de acest părinte nu numai din pricina faptului că am fost rânduit, ca ascultare, să am grijă de el, ci mai ales prin vieţuirea lui plină de fapte pilduitoare. „A nu judeca pe altul, înseamnă a-l iubi” spunea Avva Isaia. Acest cuvânt miezos l-a ţinut la inima sa întreaga viaţă şi Monahul Teofil Tarţa. De multe ori veneam încărcat cu multe neputinţe adunate de peste zi şi le aşezam, uneori lăcrimând din pricina tinereţilor mele, în faţa bătrânului. Mereu le îmbrăţişa pe toate cu multă iubire şi mă învăţa să observ frumosul din fiecare lucru. La început nu înţelegeam mare lucru şi mă gândeam că părintele nu e din lumea aceasta, însă întotdeauna ochii lui umezi mă ruşinau…

Sunt multe şi dulci, amintirile şi întâmplările cu Părintele Teofiil. Mereu îmi voi aduce aminte de momentul când trebuia să-i aduc de mâncare şi îmi spunea cald să iau mai multă pâine ca să dăm şi la păsările ce veneau la fereastră şi se aşezau pe pervaz privind cu bucurie la ochii buni ai bătrânului. Mă ruga să mă îngrijesc ca păsările cerului să aibă mereu firmituri pe pervazul din exterior căci trebuie „să mănânce şi gura lor, că și la gura lor le-o fi foame”, cum spunea părintele. De ploua torenţial, ori era arşiţă de la căldura soarelui dogoritor, sau era frig şi vânt puternic cu multă zăpadă, păsărelele aveau întotdeauna pâine la fereastra părintelui. Cu răbdare le fărâmiţa pâinea în bucăţele mici, mici pentru a le fi cât mai uşor păsărelelor. Minunate sunt lucrurile Domnului, căci păsărelele mereu mulţumeau într-un glas duios. Chiar în momentele când se simţea mai rău, părintele îmi reamintea să nu uit niciodată de păsărele, să nu-mi pierd dragostea şi să cultiv mereu bunătatea inimii.

Părintele meu drag şi iubit s-a stins anul acesta (2009) în preajma Sfintelor Paşti, mulţumit şi împăcat cu lumea aceasta efemeră. A fost unul dintre părinţii cei mai preţuiţi şi iubiţi de întreaga obşte a Mănăstirii Secu. Plecarea dânsului pentru mine a fost mult, mult prea devreme căci mai aveam atâtea să ne spunem…

La înmormântarea părintelui păsărele pe care mult le-a iubit au venit şi l-au petrecut pe ultimul drum, ascultând sfioase de pe acoperişul bisericii slujba prohodirii monahilor. Din când în când dădeau şi ele parcă răspunsurile cuviincioase la cântările ce petreceau sufletul bătrânului spre Locaşurile Cereşti iar trupul spre cele din care a fost luat. Au glăsuit dulce şi melodios în ziua aceea când s-au despărţit de bunul lor părinte. Şi cred că l-au plâns şi ele mult…

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în calea mântuirii la timpul cuvenit, încă de la începutul vieţuirii mele în ceata monahilor. Când şi-a simţit sfârşitul aproape Părintele Teofil a împărţit puţinele lucruri ce le avea monahilor ce îi călcau adeseori pragul; O Psaltire, un Ceaslov şi câteva icoane. Cu bucurie Domnul mi-a dăruit o pagină demnă de Pateric pe care bătrânul a scris-o smerit în inima mea. Ahh, era să uit; şi un carneţel plin cu multe, multe nume. Pe filele lui ne întâlnim parcă în fiecare seară…

Îl aud plângând, îl văd suspinând, îl simt cu mine-n gând şi îmi saltă sufletul în nădejde şi credinţă că mai există oameni ca el, că ne mai rabdă Bunul şi Milostivul Dumnezeu şi că mai avem încă o candelă aprinsă, în veşnicele lăcaşuri…

Hrisostom Filipescu

 

Râsul este mai bun decât orice medicament!

Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

De ceva timp sunt pasionat, dincolo de formarea şi dezvoltarea personală, de fel de fel de terapii care au dat rezultate pozitive pe întreg mapamondul. În toate psihoterapiile studiate, precum şi în şcoala de psihologie am învăţat că pastila magică nu există. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior ajută să întrevedem şi alte viziuni. Modul în care mă poziționez și văd, modul în care amplific sau nu firul de praf, modul în care rămân blocat în trecut sunt stopurile dintre minte și inimă. O legătură vie, puternică şi constantă cu Doamne ne ajută să găsim Sensul, Oxigenul şi Viaţa. Din când în când avem nevoie ca gândurile să se detoxifice. Aşa cum avem o igienă corporală, se cuvine să avem şi o igienă psihică şi o igienă sufletească. Mintea e cauza tuturor bolilor, în timp ce sufletul e sursa vindecărilor. Sfatul sufletului vine atunci când mintea tace. Baia spovedaniei, acest botez al lacrimilor, al pocăinţei, are rolul ei, însă acum vreau să însemn câteva rânduri despre râsul terapeutic pentru psihic. Râsul e mai bun decât orice medicament! Râsul ne ajută să ne reconectăm oricând cu copilul din noi.

Există mai multe căi de a urca muntele, finalitatea este aceeaşi. Curăţenie în şifonierul emoţiilor: frică, tristeţe, dezamăgire, mânie, stres, etc. Voluptatea suferinţei domină societatea occidentală. Logică a ieşirii din patima trupului. Scenariile suferinţei pe care minţile sclipitoare le cristalizează în tristeţe, doliu lăuntric permanent, fac să trăim într-o fabrică a morţii. Ideea bucuriei unde este?! Trecutul nu mă apasă. Trecutul este doar un manual de istorie şi atât! De acolo iau lecţiile pentru prezent şi viitor. Nimic mai mult. Fără spasme şi obsesii compulsive. Înţeleg şi accept că aşa gândeam, acţionam atunci. Cel de astăzi nu mai este cel de ieri. Am crescut şi mă accept, mă iert. Dacă Hristos mă iartă, am nevoie să mă iert și eu! Chipul meu nu este un bâlci. Pot părea bufon în ochii unora, însă învăţ şi înţeleg că suntem diferiţi.

Nervii consumă mai multă energie decât un zâmbet. Studiile psihoterapeuţilor spun că un copil până în 6 ani râde şi de 200-300 de ori pe zi, pe când un adult râde de 10-15 ori pe zi. Râs cristalin şi unic specific copiilor. Orice adult vibrează la clinchetul râsului de copil. Copiii au o energie pozitivă în râs. Doctrină a râsului care nu are nevoie de religie. Toți râdem și plângem la fel indiferent de culoarea pielii, de credință, de statut sau de alte etichete alte lumii acesteia. Registru al râsului este o stare internă, o stare de bine. Nu am nevoie de stimuli externi ca să râd. Motivaţia râsului adeseori ne cenzurează și punem măscuța pe față, ori zâmbim englezește sau ca la foto. Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv!

Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine. Poporul român nu e un popor trist. Relaxare. Dinamism. Interactiv. Istorie şi actualitate. Simbol al bucuriei. Manifestarea lui Dumnezeu este starea de bucurie, de iubire.

Când râdem, suntem în prezent. Beneficiile râsului sunt foarte multe. Râsul e bun şi pentru psihic, ne oferă o strălucire interioară. Ne relaxează şi ne eliberează de stresul cotidian. Nu avem nevoie să sunăm la 112 ca să râdem sau să luăm anumite „pastile ajutătoare”. Să ne prescriem singuri pe reţeta vieții şi o doză zilnică de râs. Un zâmbet este o poartă deschisă către suflet. Producem singuri endorfine pe care le eliberăm în sânge. Ne îmbunătăţim musculatura facială, respiraţia, circulaţia sanguină. Dinamizăm, revitalizăm organismul. Zâmbetul este un buton care ne dă puterea să râdem. Râsul este cel mai bun remediu pentru orice problemă sau boală. Sistem imunitar crește de la un simplu râs. Virtuţile curative ale râsului sunt mari și multe din ele neștiute. Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci dimpotrivă îmbătrânim pentru că am uitat să râdem. Terapia prin râs este cea mai puternică! Râsul ne face mai frumoşi, mai sănătoşi, mai sociabili. Râdeţi de fiecare dată când aveţi ocazia. Haz de necaz din înţelepciune. Decât să înjuraţi, mai bine scoateţi limba. Apoi priviţi în oglindă cum vă strâmbaţi. Aţi trezit copilul din voi. Momente vesele care detensionează. Nu am nevoie de stimuli externi ca să fiu fericit, ca să râd. Atitudinea este cheia către bine. Corect, corespunzător cu interiorul, se poate să fii vesel fără să ai mare lucru. O lume frumoasă, fascinantă, percepută prin experienţa proprie şi personală. Elasticitate şi plasticitate. Vulnerabilitate şi armură. Manipulare şi eliberare.

Peisajul vieţii fiecăruia dintre noi adeseori ne taie respiraţia. Excursie între minte şi inimă. Ateliere de râs. Dacă noi transmitem un zâmbet şi persoana din faţa noastră va duce mai departe un zâmbet. Râsul e contagios, se transmite, se prelungeşte. Omul râde mult mai bine în grup, în mediul social, decât singur. Oamenii care râd bine împreună, lucrează bine împreună. Autentic, liber, împăcat cu sine, cu încredere în interiorul lui, omul poate exersa zilnic, măcar câteva secunde, zâmbetul. Tristeţea nu este antinomică faţă de fericire, ci este o altă cale de a ajunge la bucurie, la lumină, la adevăr. Relaxarea totală şi completă a creierului se face prin râs. Aşadar, zâmbetele lungi şi dese cheia marilor succese! Armonie şi integrare.

Ortodoxia este o stare a bucuriei, nu doar a crucii şi a suferinţei. Ne bucurăm de fiecare secundă în care Dumnezeu se află cu noi şi nu se merită să fim depresivi, anxioşi, trişti, nefericiţi, cu sufletele şi minţile constipate. Ludic. Dansăm cu fiecare clipă, cu fiecare provocare. În zâmbet stă tainic dragostea. Iubirea este puterea de a rămâne împreună, de a trece prin toate, indiferent de valurile vieţii. În povestea de iubire încape totul, aşa cum cerul acoperă întreg pământul, chiar şi acolo unde este deşert sau gheaţă…  O iubire care nu riscă nimic, care nu rabdă nimic, care nu suferă nimic, nu valorează nimic. Cine vrea să aibă dreptate întotdeauna, caută să aibă ultimul cuvânt. Cine are dreptate cu adevărat, a încetat să vorbească demult! Cel ce nu mai are nicio opţiune, are brusc toate opţiunile din lume. Dorinţa omului de a cuceri lumea exterioară nu are limite şi cu cât plecăm spre exterior dorinţa e tot mai mare. Dar lumea interioară cui o lăsăm?! Vocea sufletului cântă balade şi modelează lăuntricul. Emoţiile produc lacrimi. Ego-ul suferă, nu sufletul. Exorcizăm tensiuni psihice. Râdem şi plângem ca să nu ne stricăm mecanismele, tiparele. Pendulăm între tragedie şi comedie. E mai uşor să acuzi, e mai uşor să dai cu piatra, e mai uşor să ridici tonul, e mai ușor să înțepi cu cuvinte și priviri, decât să recunoşti meritele cuiva. Cine ne răpeşte bucuria?! Bucuria ta nu depinde de mine şi invers. Frumuseţea constă în drum, nu în punctul final. Fiecare sfârşit are veleităţile unui nou început.

Râsul nu blamează tristeţea şi nici zâmbetul nu acuză plânsul, ci ambele sunt într-un dans complementar. Să ne şlefuim viaţa cu un zâmbet sănătos şi curat. Capacitatea de a empatiza nu ţine de societate care este o „mamă vitregă”, ci de fiecare din noi. Avem nevoie să râdem, dar ţine de puterea fiecăruia să aleagă. Nu trebuie, ci ar fi de dorit să înţelegem că lucrurile mici, la îndemână, care nu costă, sunt adevărate şi autentice surse de bucurie. Fără ecuaţii, fără formule speciale, fără taxe şi impozite. Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist! În Porunca Iubirii,  mântuirea are la temelie cele 9 Fericiri, garanţia de a merge mai departe:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”! (Matei 5, 3-12).

      Hrisostom Filipescu