Filă de jurnal…

10748593_739851519395796_2067281009_n

Și cad frunze din mine spre cer…

„ – Copile, nu îţi este frică de moarte?

– Nu, părinte. Pentru că după aceea mă transform în înger şi am grijă de oameni…”

 

De câteva zile ocolesc acest caiet unde mă învârt în jurul răspunsului la întrebarea nepusă… Astăzi am învățat să ating oamenii fără să țin seama de miros. Astăzi am învățat să nu plâng în fața durerii sau să plâng doar împreună cu acea lacrimă. Astăzi am învățat să nu mor.

Când oamenii sunt supăraţi, inimile lor se îndepărtează. Pentru a acoperi această distanţă ţipă unii la alții. Ei cred că așa se fac auziți. Când se iubesc, inimile lor se apropie şi îşi vorbesc în şoaptă adeseori. Pentru că distanţa dintre ei a devenit mică. Apoi ajung să se înţeleagă din priviri. Dacă distanţa e prea mare, ajung să nu mai găsească drumul de întoarcere. Şi se rănesc, se rup în bucăţi. Se ascund apoi în sufletele sau minţile altora…

Cine minte, cine e gol, cine e plin? Oamenii mai lovesc cu sufletele amanetate, cărțile încă mai mângâie în tăcere. Agitație și zgomot pentru nimic. Oamenii se plâng, plâng pe alții și iar se plâng pe ei. Prea puțini mai mulțumesc. Care e rostul plânsului neplâns? Sau nu mai pot iubi din pricina tăcerii cu care își acoperă oasele reci. Și nu mai e nimic de făcut acolo unde cuvintele nu mai încap.

Fugim de gânduri. Unii comunică prin cuvinte, alții prin tăceri și mulți prin urletul durerii. Ce ne spunem când nu ne vorbim? Bucuria și durerea sunt substanțele ce au hrănit sufletul, făcând omul mare. Omul lipsește din frumusețea răpitoare a clipei. E anesteziat plângând mut sărutul furat al visului. Ochii grei se joacă și astăzi cu focul din tine…

Fiecare instrument din sufletul meu cântă ceva. Sau tace. Frunzele şoptesc şi astăzi despre mine, despre tine. Şi apoi tac sfârşindu-se în iubire. Am sărutat poemul. Întâi cu o adiere de dor și apoi cu o lacrimă de bucurie… Și cad frunze din mine spre cer…

ieromonah Hrisostom Filipescu

Reclame