Ecou…

Într-o zi
i-am şoptit
tatei,
zâmbind,
că voi ajunge
să scriu
cu raze de soare
în sufletele
oamenilor.

 

 

Într-o zi,

i-am spus

tatei

să îmi arate norii.

 

 

Să poposim

pe ei,

sub

şi în ei,

urmărind

zborul cocorilor.

 

 

Să aşez acolo,

la umbra lor

mângâierile

şi dulcea

alintare

a mamei,

ce acum

leagănă

amintirile.

 

 

Într-o zi

i-am şoptit

tatei,

zâmbind,

că voi ajunge

să scriu

cu raze de soare

în sufletele

oamenilor.

 

 

De sub

tâmpla timpului

voi trimite

vise

în triluri

de ciocârlie

pe ogorul încins.

 

 

Într-o zi,

icoana timpului meu

va călători

pe cărările tale,

semănând

neuitarea…

 

 

Hrisostom Filipescu

Copacul

 

în rugul tăcerii…

 

M-am oprit și am strâns copacul în brațe,

la îmbrățișare poate aș fi trăit, poate aș fi murit,

bine că nu m-a strâns el…

 

Aș fi vrut să o facă, dar i-a fost frică,

să-și scoată rădăcinile din pământ,

și a început să plângă de durere. ..

 

M-am lăsat îmbrățișat de plânsul lui,

era atât de cald și rece,

secetos și inundat,

fricos și acuzator,

obosit, dar prefăcându-se că e bine,

de dragul meu, de dragul lui…

 

Mi-a spus că pot îmbrățișa

oricând, oriunde, oricât, orice alt copac,

în rugul tăcerii…

 

Dar mie îmi mângâie inima,

frunza și uscăciunea lui,

rădăcina și coaja bătrână…

 

Sunt, dintre pământeni, cel mai binecuvântat!

 

Hrisostom Filipescu

Minune trandafirie

Așteptând cuvintele nerostite…

Mugurii de lumină

caută

sclipirea din ochii mamei

când se odihnea

pe orologiul

ce-i lovea viaţa

întorcându-i inima

pe toate părţile.

 

 

Şoapta ei cu smirnă

am păstrat-o

într-o scoică

scăpată iară

din năvodul pescarilor

și acum îmi respiră

prin vârful degetelor.

 

 

Tăcerile se strigă

arzând

petalele zâmbetului

când mă ţinea în braţe

părul alintându-mi

cu flori de măslin

legănându-mă ca marea.

 

Era singură

aşteptând

cuvintele nerostite…

Mi-ar fi plăcut…

Mi-ar fi plăcut să-ţi fac, astăzi, cunoştinţă cu tine !…

 

 

Mi-ar fi plăcut să-ţi arăt pescăruşii

şi pietrele ce rămân mereu nemângâiate,

copacii, ce nimeni nu-i îmbrăţişează

iarba, ce a rămas nesărutată de tălpile calde…

 

Mi-ar fi plăcut să-ţi aduc în palmă fluturii

să-ţi mişte inima într-o secundă eternă

şi clipa, ce găseşte misterul netrăit,

căci răsăritul e ca un suflet de copil…

 

Mi-ar fi plăcut să-ţi ofer Mărgăritarul,

Bucuria sfântă, ce zilnic, păşeşte pe lângă tine

şi vindecarea, ce transformă lutul în aur,

dar, mereu, mereu ai braţele ocupate…

 

Mi-ar fi plăcut să-ţi fac, astăzi, cunoştinţă cu tine !…