Iubirea nu are nevoie de subtitrare

Interviu cu ieromonahul Hrisostom Filipescu

de Isabela Aivăncesei

12552702_953327268048219_5547759102233891968_n

                              O oră în care ești iubit necondiționat poate să-ți schimbe viața..

S-a născut în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel a anului 1985. A devenit monah dintr-un dor de împlinire și de sfințenie. în prezent este egumenul schitului nemțean Sfânta Maria Magdalena din Țibucani, tânărul monah fiind convins că fiecare păcătos are un viitor. A publicat trei cărți, ultima purtând titlul Puține cuvinte, multă iubire, aflată la mare căutare, mai ales în rândul tinerilor. Sursa sa de inspirație e tot ce-l înconjoară, experiența oamenilor și relația cu Dumnezeu.

Ați publicat mai multe cărți. Care vă este sursa de inspirație? Ce teme tratați,  cui se adresează cărțile scrise de sfinția voastră?

Din darul lui Dumnezeu am așezat câteva gânduri pe hârtie. Literele nu mă lasă. Sunt cu picioarele goale pe marmura rece a inimii mele… Oamenii care îmi cer ajutorul contează pentru mine. Îmi intră în minte, în suflet, în noapte și în zi, mă influențează, mă schimbă, mă revoltă și mă bucură deopotrivă. Fiecare suflet este unic și are o experiență personală, iar actul terapeutic este individual. Plini sau goi, mergem împreună pe Cale. Mă las ghidat, nu ghidez. Sensibilitatea m-a ajutat, dar m-a și rănit. De acolo mi-a venit și scrisul. Din rană sau din lumină. Am învățat totodată că autoexplorarea este un proces ce durează o viață. Toți oamenii care îmi descoperă rănile lor sângerânde sau cicatricele sunt profesorii mei…

Cred că sunt adesori „citit” datorită experiențelor prin care am trecut. Scrisul mi-a pansat sufletul… De multe ori. În unele părți din mine mai bate încă vântul. Am învățat singur că trebuie să treci prin toate și la final să zâmbești, dacă se poate. Te ridici, te aduni. Scrisul mă ajută să transmit o parte din mine în viitor – să fie poate de folos pe mai departe. Să se răspândească precum valurile printre oameni pe care nu îi voi cunoaște niciodată, dar cu siguranță ne vom întâlni în inimi și în duh… Știți cum e, îndrăgostiții mor, dragostea supraviețuiește…

Cum putem  fi creștini în lumea corporațiilor și globalizante din prezent?

Vindecarea completă nu este posibilă fără Dumnezeu. Venim către Doamne în glas de îngeri sau în șuturile vieții? Ceea ce nu este exprimat prin cuvinte, va fi exprimat prin gesturi sau fapte. Lucrurile despre care nu vorbim se imprimă în subconștient și se manifestă prin dureri. A te vindeca începe prin a te împăca cu tine însuți și a chema pe Dumnezeu în ceea ce ești acum.

 Ce este postul?

Postul este alături de rugăciune cadoul pe care eu vreau și simt să îl dăruiesc Domnului. E felul meu de a spune: Te iubesc, Doamne și îți dăruiesc asta! Papilele gustative să fie ancorate în papilele sufletului. Să postim cu mintea, ochii, urechea, limba. Să ne iertăm și să iertăm trans-generațional toate mamele și tații din noi.

Monahul de azi se confruntă cu patimi specifice acestui secol?

Depinde ce vrea să înțeleagă fiecare prin asta. Patimile sunt aceleași indiferent de contextul istoric, social sau religios. Doar că îmbrăcăm și dezbrăcăm în cuvinte potrivite judecățile minții. Gustați și vedeți că Bun este Domnul!

Cum ați reușit să căpătați încredințarea că Dumnezeu există? Cum vă explicați existența diavolului? Cum puteți spune tinerilor, copiilor despre ce înseamnă binele și răul, aspecte considerate că țin de Evul mediu de către unele familii?

Existența lui Dumnezeu ține de experiență, nu de teorie. Fiecare are ritmul său de întâlnire cu Doamne. Aveți răbdare și fiți blânzi! Nu este nevoie de cotropirea inimii sau a minții celuilalt ca să am eu un petic de Rai. Blândețe, rugăciune, răbdare. Hristos invită, nu obligă! Dacă înțelegem propriile greșeli și integrăm în viața noastră lecțiile, putem înțelege experiențele celorlalți. Nu ne-am găsi, dacă nu ne-am pierde cândva.

Viața este plină de surprize, de nopți albe și de crize. Timpul șterge acel ceva. Uneori mai greu, alteori mai ușor. Trec zile goale printre noi. Fără cuvinte, fără motive. Unii se plimbă ca să uite, alții ca să își amintească… Și în toate este Hristos!

        Ca monah reușiți sa respectați mai ușor legea lui Dumnezeu?

Porunca Iubirii și glasul Bisericii sunt aceleași atât pentru cei din viața de familie, cât și pentru cei din mănăstiri. Drumul e diferit, dar ținta e aceeași – Hristos! Cădem, ne ridicăm.  Să nu descurajăm, să nu divorțăm de Hristos! Acasă ne așteaptă brațele iubitoare ale Tatălui Ceresc.

Cum vedeți viitorul omenirii? Țineți cont de unele prorocii care îl văd destul de negru?

Cred că această întrebare poate stârni stări de anxietate degeaba. Fiecare își pictează sufletul în culorile proprii. Toate proorociile sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu ale oamenilor. Împlinim voia Domnului și vom recunoaște chipul lui Dumnezeu din celălalt. Îmi spunea o bătrână: – Părinti, la tăți ni-i greu, dar nu la fel și nu în același timp!

La trecerea dintre ani s-au întâmplat cele mai puține boacăne din ultimii 5 ani. Am nădejde în viitorul țării! Spunea un părinte că atunci când aprinzi o lumânare pentru mama ta să aprinzi o lumânare și pentru țara ta. Avem nevoie să ne iubim mai mult țara, să o vorbim de bine și să promovăm adevăratele valori. Să nu ne fie rușine că suntem români! Și să vedem în oameni nu ceea ce au fost cândva, nu ceea ce sunt acum, ci ceea ce ar putea deveni: candidați la sfințenie. Toți! Dumnezeu știe valoarea de la Eram la Sunt.

Cum explicați faptul că altădată în mănăstirile ortodoxe viețuiau cate o mie de monahi, iar în prezent abia dacă mai aleg acest tip de viață zece inși într-o mănăstire?

Întrebați familiile, nu călugării! Noi nu suntem extratereștri veniți de pe Marte. Suntem produsul societății în care trăim. Suntem rodul iubirii dintre un bărbat și o femeie, un tată și o mamă. Resuscitarea familiei contează enorm și astfel vom avea preoți, călugări, medici, profesori buni!

DSC_0294

Au apărut legi imorale. Cum influențează viitorul copiilor noștri aceste permisivitati?

Cel mai trist lucru mi se pare acum singurătatea oamenilor printre oameni…

 Mai pot tinerii să iubească azi curat, să își întemeieze familii normale?

Întâlnesc tot mai des copii fragili emoțional, care își duc părinții în spate… Nu trebuie să suferim toată viața pentru că am suferit în trecut. Nu putem schimba trecutul, dar putem schimba în noi sechelele acestuia, îl putem înțelege și renaște în noi. Recunoștință față de părinți și cât au putut face ei pentru noi. Rănile lor sunt rănile părinților lor. Când nu primim iubire de la o persoană pe care inconștientul nostru o asociază cu unul dintre părinții noștri, redeschidem rănile copilăriei. Iubirea nu ia ostatici. Baiul e că nu mai știm să fim singuri. Noi cu noi. Noi cu Dumnezeu. Inima omului să se întâlnească iar cu inima Domnului, dincolo de cuvinte.

În viata modernă oamenii își ascund după un zâmbet adevărata tristețe a sufletului. Atingerea este o promisiune interioară și atunci când nu există, ci sunt doar cuvinte, acolo e doar vânt. O îmbrățișare poate opri o mie de lacrimi.

 

Iubirea poate deveni un termen confuz?

Iubirea nu are nevoie de subtitrare. Este aceeași pentru fiecare om de pe pământ indiferent de cultură, culoarea pielii, religie, profesie. Râdem și plângem la fel. Iubim și urâm la fel.

Astăzi dimineață am văzut cea mai frumoasă cioară. Stătea pe semafor și privea agitația oamenilor. Cred că a văzut multe personaje în sutele ei de ani. Curge viața pe lângă noi. Detaliile fac diferența. Ce ați conștientizat astăzi pe drumul spre serviciu? Lecții de trezire de pe pilot automat…

Cum ați caracteriza vremurile pe care le trăim? E o perioadă de apostazie, de greutăți pentru creștini? 

Vrem să creștem o generație de nevrotici sau o generație de iubire? E o perioadă în care vorbim prea mult și facem prea puțin. Judecăm, judecăm, judecăm. Folosim cuvinte atât de dure cu o ușurință mult prea mare. Știți cât de mult putem răni printr-o atitudine în care doar caracterizăm și nu iubim? Cuvintele pot lăsa vânătăi pe suflet. Atitudinea care doare cel mai mult este aceea de a fi ignorat. Sunt fizic aici, dar nu sunt văzut de mama, tata, soț, soție. Unele dureri ale oamenilor nu au ceasornic. Câteodată, ultimul cuvânt este tăcerea.

.. Puține cuvinte, multă iubire!

Să facem o bucurie celor de lângă noi, atât în familie, cât și celor cu suspine în palmă. Aurul se află în întuneric.

Un gând de încheiere.

O oră în care ești iubit necondiționat poate să-ți schimbe viața.

DSC_0357

Sursa: Lumea monahilor, nr. 103, ianuarie 2016, pp. 42-45.

Sfatul copiilor

886232_965797453492688_6234673478203251070_o
 
„Sunt puternic! Vezi, mami, am mâncat tot.”
„Tati, dacă mai scoți limba la mami, te spun mâine lui doamna la grădi. Și Vlăduț a scos limba la Bianca și doamna l-a pus să spună poezia.”
„Mami, nu te pelia, că eu nu pec acuma „
„Mângâi scaunul, mângâi piciorul că pe amândoi ne doare.”
„Tati, e greu să fii copil?”
„Părinte, noaptea când dormi îți dezlipești barba?”
„Eu când o să fiu mare vreau să mă fac musafir.”
 
Ce vorbe dulci din înțelepciunea copiilor v-au rămas în suflet?

Sfatul bătrânilor mei

1010707_462395830616989_7293201306387519851_n

În viață e bine să fii blând ca un miel, dar când în jurul tău sunt lupi e bine să fii leu.
Numai în pomul plin de roade aruncă oamenii cu piatra.
Vorba dulce mult aduce.
Copacul cu rădăcini adânci nu se teme de furtună.
Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea.
Trei lucruri nu lasă în pace pe om: vinul, femeia și banul.
Când vorbești să fie cum ai da cu pensula, nu cum ai da cu parul.
Vorba e ca acul: poate să coasă, dar poate să și înțepe.

 

Ce vorbe de duh din înțelepciunea poporului v-au rămas în suflet?

Fiecare zi din viaţa noastră are o poveste, o lecţie…

 

DSC_0504

 

Sfințim timpul vieții noastre prin credință, fapte bune și dragoste față de aproapele. De câte ori se naște un gând frumos,sufletul cântă. Știi cum se aude cântecul sufletului? Auzi întâi ritmul plăcut al inimii, apoi totul se umple de lumină…

Oamenii sunt puternici mai ales atunci când sunt iubiți. Răutatea se naște din durere…

Să ne bucurăm că suntem iubiți de Dumnezeu!

DSC_0476

10374522_918122101599689_9097853373055876235_n

 

La mulți ani, 2016!

IMG_2351

Mulțumesc pentru tot ce a adus binecuvântatul an 2015 în viața mea! Oameni, lecții, bucurii, suspine.
 
Anul 2016 să fie un timp al mulțumirii și al iubirii necondiționate! Dragostea există peste tot.
 
Binecuvintează, Doamne, anul bunătății Tale!
 
Vă îmbrățișez cu drag!
 
La mulți ani, suflete frumoase!
Cu prețuire,
Hrisostom Filipescu

Astăzi lumea este un colind de bucurie

1000979_941045915943021_377820209846165679_n

 

Avem nevoie de bucurie sfântă ca de pâinea cea de toate zilele.

Luați-vă copiii de mână, îmbrățișați-i, ascultați-le glasul, mângâiați-i!

Priviți-vă copiii mai des, ei sunt un izvor de putere, bucurie și binecuvântare!

O îmbrățișare poate opri o mie de lacrimi…

Cu dragoste,

Hrisostom

Sărbători cu bucurie în suflet și pace în inimi, în țară și în lume!

DSCN4429

 

„Domnul coboară,
Îngerii cântă,
Magii Îl adoră,
Păstorii aleargă
Ieslea o-nconjoară,
Mari minuni se întâmplară.“
E vremea colindelor, vremea bucuriei, când Lumina sărbătorilor Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei se întinde de la o casă la alta, de la o inimă la alta și Duhul Sfânt ne aduce pe toți mai aproape!
 
Fie ca un fulg de nea răzleț și vesel să bată-n ușa inimii noastre cu zurgălăi de flori de gheață în seara sfântă de Crăciun pentru a avea puterea de a vedea în cei de lângă noi chipul lui Dumnezeu și astfel să putem împlini Porunca Iubirii spre mântuire.
 
Să avem parte de un sfârşit de an binecuvântat de Dumnezeu cu înţelegere între oameni, cu pace în ţară şi în lume! Bucurie sfântă!
 
Sărbători fericite ! La mulți, buni și frumoși ani!
ieromonah Hrisostom Filipescu
14450705803408830-item

Suntem născuți pentru a iubi

Interviu, în exclusivitate pentru Dialog de duminică,

cu Ieromonahul Hrisostom Filipescu, Schitul Țibucani (jud. Neamţ)

realizat de Ana-Maria Sîrghi și Gabriela-Didona Marin

12287516_899591513463538_1088626885_o

„-Mami, pot să mă fac și eu părinte? „

Cum ați început dvs. căutarea lui Dumnezeu?

Sunt două întâlniri în viață pe care nu le ratăm: una cu Dumnezeu și cealaltă cu moartea. Oricât ne-am preface și anestezia vom gusta din ambele. Poți trăi într-o zi ce alții trăiesc într-o viață. Revenind la întrebarea dumneavoastră am început să mă întreb: Cine sunt și ce vreau cu adevărat?

Îmi era foame și sete de ceva, dar era un dor, o foame și o sete după Cineva. Și am făcut treptat cunoștință cu Doamne. La început credeam că trebuie să zici ceva ca să fii cu El sau să faci ceva, dar, în timp, am înțeles și am simțit că este o stare de prezență continuă – ca o tăcere între doi îndrăgostiți în care nu avem nevoie de multe cuvinte că ne spunem totul. Puține cuvinte, multă iubire. Nu e nevoie să îi arăt eu Lui cu degetul ce are de făcut , El știe! Inima omului are o stare de recunoștină față de Creator sau doar e veșnic nemulțumit? În loc să ascultăm noi de Dumnezeu, Îl obligăm să asculte El de noi. Cu Dumnezeu nu facem un bilanț: am citit două acatiste, trebuie să mi se îndeplinească două dorințe sau am fost de trei ori la biserică, trebuie să am trei evenimente bune. Cu Hristos ne schimbăm viața, nu contabilizăm. Judecata-iubirea lui Dumnezeu este total diferită de judecata-iubirea omului. Așadar Dumnezeu este cel mai bun ascultător, baiul e că omul nu tace ca să mai vorbeasca și Dumnezeu… în tăcerea de după tăcerea rugăciunii…

Doamne, fie voia Ta!

 

Cum învățăm să iertăm și să iubim?

Iertând și iubind. Exercițiul zilnic al iertării și al iubirii. Contează foarte mult ce viziune personală are fiecare asupra iertării. Înțelegerea procesului biochimic și neuronal al ancorării reacțiilor emoționale în corp și blocarea în trecut (emoțional și cognitiv) fac ca decojirea rănilor și vindecarea lor să fie eficientă. Iertarea este un proces terapeutic care începe „aici și acum”, indiferent de travaliul lui. Despachetarea cu grijă a emoțiilor. Uneori este nevoie de mult timp pentru a ne curăța de resentimente, frustrare, neputință, vinovăție, rușine și pregătirea minții pentru acceptare. Iertarea înseamnă să ștergi toate datoriile celor care ți-au provocat un rău real, păstrând demnitatea și iubirea. În procesul iertării se observă rezultate atât în planul emoțional, dar mai ales fizic, deoarece multe boli au la rădăcină neiertări de sine sau ale celorlalți.

„Iertarea este un act de iubire”, spune părintele Dumitru Stăniloae. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc. Fără a iubi și a fi iubit, sufletul omului se usucă și moare. Dumnezeu te iubește! Comportă-te cu ceilalți cum se comportă Dumnezeu cu tine! Ca să se întâmple minuni este nevoie să iubim.

 

Povestiți-ne cum arată Creația, într-o dimineață, la Țibucani…

Creaţia se vede prin lentilele sufletului și minții fiecăruia. Veniți și vedeți, dar mai ales vara, atunci sunt multe flori!

Câte lucruri pierdem din teama de a nu le pierde…

 

Poezia „În marea de cuvinte…” scrisă de dvs. se încheie cu „și lumea minte, minte…, în marea de cuvinte…”, sintagmă care redă, pe scurt, durerea societății contemporane. Cum să ne vindecăm?

Astăzi mai mult ca niciodată cârcotașul de serviciu își face treaba în toate mediile. Atât bunătatea, cât și răutatea au o forță iradiantă resimțită pe toate planurile. Un prim pas ar fi conștientizarea și luarea deciziei că e Gata, vreau să mă schimb! Eu, nu celălalt! Astăzi, acum, nu mâine! Ne-am obișnuit să ne victimizăm, să ne plângem, să ne complacem, să dăm vina pe altul. România suntem noi, fiecare în parte. A fi victimă dincolo de a fi un mecanism de apărare e o scuză bună când nu merg lucrurile. Totuși ce vei pierde când vei obține ceea ce dorești să obții?

Mă pot întreba cât mai des: Ce transmit eu acum? Dulceață sau drojdie? Cui am tulburat eu liniștea astăzi? Am iertat, mi-am cerut iertare?

 

Cum poate omul să-și vadă chipul său adevărat?

Viața este o călătorie. „Omul este ceea ce crede că este”, spunea Anton Cehov. Avem nevoie de mai mult curaj. Am învățat atât de bine să ne târâim, încât nu mai știm cum e să zbori. Sfântul Isaac Sirul ne învață că e nevoie să ne coborâm mintea în cămara inimii și astfel ajungem în cer.

Autodisciplina, responsabilitatea, autenticitatea pot fi instrumente prin care ne privim cu adevărat. Zilele acestea cred ca am avut o imagine clară a chipului omului contemporan. Dacă oamenii au ajuns să își doneze pielea pentru acei tineri răniți în accidentul din clubul Colectiv din București, bătrânii să dea din puținul lor, preoți și ierarhi care s-au rugat în biserici pentru cei din spitale sau cei trecuți la Domnul, donări masive de sânge în toată țara, campanii de strângere de fonduri, tind să cred că aceste sacrificii o să ducă la o lume mai bună. Păcat că am ajuns să ne ajutăm și să fim mai buni doar în aceste situații dramatice. Dar iată că există compasiune și empatie în sângele de român. Acesta este chipul adevărat; plângerea cu cei ce plâng și bucuria cu cei ce se bucură.

 

Avem nevoie de pregătire specială pentru a deschide fereastra sufletului?

La Hristos nu se vine în haine de gală, ci așa cum ești te aduci. Te porți ca și cum până devii, sau cine se pregătește este deja. Știți cum e, spațiile dintre degete au nevoie să fie apropiate cu alte degete. Dar spațiile din inimă? Uneori în suflet e mai cald ca în brațe. Nimeni nu a reușit să măsoare cât poate inima să ducă.

Hai să ne ținem de mână, să ne ținem în brațe, să ne purtăm în suflete, să ne lăsăm inimile să se întâlnească în rugăciuni, să ne oprim spre văduve, bătrâne, copii, bolnavi, să mângâiem și așa vom deschide fereastra sufletului.

 

Cum să scăpăm de haina tristeții?

Am învățat că cel mai mare expert într-o problemă este chiar cel care are problema respectivă. Schimbarea autentică ține de o viziune personală a vindecării. Viața este o sumă de experiențe pe care nu este nevoie să le împărțim mereu în bune sau rele. Oamenii dezvoltă structuri mentale stabile, care îi urmăresc toată viața și le provoacă suferință în mod repetitiv și se obișnuiesc să „pună  răul înainte”. Apoi el va trăi din energia ta. Să minimalizezi reușitele și să te agăți de cel mai mic detaliu nereușit pentru a fi trist și anxios este o cale sigură spre depresie. Gunoiul emoțional vine din programele de autosabotaj: evitare, amânare, critică, comparații, cogniții disfuncționale, sentimente de inferioritate, rușine, vinovăție etc. Greșim pentru a învăța cum să nu mai greșim. Ultimatum-urile nu ajută, nici etichetările. Fiecare experimentează altceva și e nevoie de răbdare pentru a aștepta pe celălalt, la fel cum delicat așteaptă Hristos.

Pui o lalea galbenă într-o călimară de cerneală și petalele vor deveni mov. O minte sănătoasă este o minte care te călăuzește, nu una care te învinovățește și te condamnă. Să ne întărim în nădejde! Nu există nicio greșeală pe care Dumnezeu să nu o poată ierta. Problema este că noi pe noi nu reușim să ne iertăm și ne condamnăm iar și iar. Umorul și iubirea sunt două forțe vindecătoare foarte puternice. Pielea este înfometată de iubire, de atingeri. Ce ai făcut astăzi pentru sufletul tău? Dar pentru trupul tău? Fericirea nu se poate cumpăra. Din fericire! Ea vine din interior. Cum sunt este mai important decât ce am. Murim și lăsăm totul. Luăm doar bogăția inimii cu care i-am iubit pe oameni.

 

Câteodată omul este ispitit de gânduri cumplite și se răscoală împotriva lui Dumnezeu, spunând că viața e zadarnică. Cum să trecem peste aceste momente?

Nicio problemă nu se rezolvă de la nivelul problemei.  Când nu poți schimba o situație este important să îți gestionezi emoțiile pe capacitatea de a accepta. Gândul disfuncțional adeseori este ca un criminal care se întoarce la locul faptei și se murdărește sau murdărește pe alții. Noi nu avem nevoie de vinovați pe care să îi condamnăm sau de victime pe care să le plângem, ci de soluții. Dacă aș începe acum să vă povestesc despre o lămâie pe care o tai în două și o storc, apoi descriu cât este de acrișoară deja papilele salivare încep să își facă simțită prezența și nici nu ați văzut lămâia, doar am amintit despre ea. Imaginați-vă ce se întâmplă în creier și ce substanțe se secretă din creier în corp în momentele în care mintea rulează gânduri toxice. Nimeni nu ne face un rău mai mare precum ne facem noi înșine. Noi suntem propriul călău, propriul salvator sau propria victimă. Putem fi în program de supraviețuire sau în program de co-creație. Când unui gând nu îi oferi prezentul, nu îți poate crea realitatea. Îi dai o identitate, nu o luptă de putere. Atunci era valabil, acum nu mai este. Acum sunt altul, atunci am experimentat altceva. Nu le contrazici, dar sunt două situații total diferite pe care mintea le generalizează. Mintea care ne minte.

Nu Dumnezeu este vinovat pentru alegerile, compromisurile, fricile noastre. Nu ne asumăm nimic? De ce vrem să fim doar niște marionete? Unde este liberul arbitru? Nu trebuie să blestemăm lumea aceasta, ci să o însuflețim din nou. Să privim dincolo de formularele pe care le completăm, dincolo de rutina zilnică, dincolo de cuvinte. Nu deveni cine te-a rănit! Să trăim doar pentru a descoperi frumosul. Să zâmbim mai des, e gestul care are un mesaj universal, indiferent de limbă, cultură, tradiție, religie.

Cu cât te plângi mai mult, cu atât găsești mai multe motive pentru care să te plângi. Cu cât ești mai recunoscător, cu atât găsești mai multe motive pentru a fi recunoscător! Tu ce alegi?

Cum definiți veșnicia?

Veșnicia este atunci când iubești și te lași iubit. Veșnicia înseamnă să nu judeci. Veșnicia nu ține de minte, ci de inimă. Pentru fiecare om există undeva o bucățică de cer pe pământ.

 

Credeți că omul poate rata întâlnirea cu Dumnezeu?

Omul se întâlnește cu Dumnezeu clipă de clipă. Poate nu conștientizează tot timpul, dar omul primește toată viața invitații la întâlnire. Dumnezeu este prezent de la firul de iarbă, la dansul frunzei, la adierea de vânt, în jocul unui copil, în lacrima unei mame, în zâmbetul unui bătrân, în tăcere. E nevoie să am urechi să o aud, să am ochi să o văd, să am gânduri să o contemplu. Poate în astenia sufletească omul nu este atent la aceste mesaje, dar în pronia divină există drumuri spre Acasă.

Suntem cu toții în brațele lui Dumnezeu.

 

– Cum reusim sa ajungem la sufletul omului? Concret, in doua cazuri particulare: generatia celor de 60 de ani, care au trait din plin comunismul si ateismul propus de acesta si familiile mai sarace, cu grija zilei de maine, care sunt apropiate de biserica prin prisma faptului ca sunt ajutate de aceasta cu alimente si haine, dar care nu au o viata angajanta de spovedanie si impartasanie. Ce trebuie schimbat in noi astfel incat sa le putem vorbi despre Dumnezeu?

Timpul nu vindecă rănile, ci ne obișnuim cu durerea, începe să facă parte din noi. Poate că nu știm să plângem pe umărul celuilalt, nu am învățat să ștergem o lacrimă fierbinte… Fiecare generație are provocările ei. La sufletul omului nu se ajunge prin teorii, ci prin fapte concrete. Omul are nevoie de iubire și de sens astăzi mai mult ca niciodată. Cred că cea mai mare tulburare emoțională acum este lipsa de sens. Oamenii se întâlnesc ca să se ajute, să crească fiecare în ritmul său propriu. Credințele (personale, familiale, religioase, sociale) care se fixează în cap îi fac să pornească lupta de putere.

A schimba lumea înseamnă a schimba familia. Ce se întâmplă pe sub masă în familie? Agenda secretă, jocurile și lupta de putere, limbajul paradoxal, șantajul emoțional, încrederea, comunicarea, legătura cu societatea etc. Putem transmite cu iuțeala fulgerului știri în jurul lumii, dar drumul spre inima celor pe care îi iubim este din ce în ce mai greu. Mai bine trăiesc cu iubire într-o colibă, decât fără iubire într-un palat.

Te văd, te aud, sunt aici, îmi doresc să aud de la familii!

 

– Cum dobandim rabdarea si smerenia?

Spuneam într-un material că răbdarea începe abia când ți s-a terminat răbdarea. Și eu le caut. Dacă le găsiți înaintea mea să îmi dați de veste. Mulțumesc!

 

– Vorbiti-ne despre iubirea ce trebuie sa se salasluiasca intre noi toti, ca fii ai lui Dumnezeu, sa renuntam la mai micile sau mai marile asperitati/indiferente existente intre noi, sa ne dam seama de chipul lui Hristos din fiecare dintre noi si sa traim frumos unii cu ceilalti.

Părintele Dumitru Stăniloae invită într-o scriere la tăcere ca reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Cine vorbeşte tot timpul cade într-o vorbărie superficială. În tăcere se arată simţirea prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină inepuizabilă…

O întâlnire cu un suflet poate schimba acel suflet sau poate schimba ceva în tine. Oamenii se întâlnesc pe baza asemănărilor și se dezvoltă pe baza diferențelor. Avem nevoie de o sensibilitate duhovnicească, de o noblețe, de a nu răni pe celălalt. Lucrarea Sfintelor Taine în viața noastră ne ajută să fim în comuniune cu Dumnezeu și între noi. Răstignirea egoismului și învierea compasiunii, iertării, autodăruirii. Imitarea lui Hristos. Suntem născuți pentru a iubi. Inima omului este mereu în căutarea iubirii. Omule, când te-ai pus ultima oară în locul celuilalt?

 

 Un cuvânt de încheiere…

Acolo unde te împiedici este îngropată comoara ta. Curaj și bucurie!

 

Dacă nu poți spune ceva bun despre un om, atunci nu spune nimic…

 

Sursa: http://www.sf-nicolae-militari.ro/wp-content/uploads/2015/11/DdD_15_11_22.pdf

Antrenează-ți mintea să vadă binele în orice situație!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Poți vindeca pe cel de lângă tine, iubindu-l!

 

„Tu bucură-te că vezi răsăritul și nu mai complica tot ce este simplu!

Semnat, Timpul „

Să nu uit. Când inima îngheață, pune lemne pe foc. Lemnele dragostei. Încălzește-te și gustă din dulceața rugăciunii. Vorbe rotunde și calde, de drag. Zâmbește, mâine va fi mai bine ! Vezi-ți de drumul tău, curat, demn și fericit. Dumnezeu îți prețuiește dragostea, bunătatea, reușitele, mulțumirea, seninătatea, omenia. Asta e tot ce contează. Fii împăcat și rămâi în pace.

Câte inimi care bat, atâtea feluri de dragoste. Există mereu timp pentru iubire… există mereu timp pentru iertare…

Gesturile mici fac diferența. Prezența ta să aducă bucurie!

Hrisostom Filipescu

Moartea, poartă spre veșnicie?

11800602_10206100393522737_3890383650151915632_n

Moartea modifică prioritățile în viață, ne învață să trăim și ne vindecă de moarte înainte de moarte.

„Cimitirul este școala școlilor.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Oamenii cu care interacţionez sunt profesorii mei. Evenimentele importante în viață sunt experiențe revelatoare: boala, moartea, pierderile, traumele, cuibul gol. Strada, copacul, cunoscuții, banca, școala, casa, biserica, locurile preferate, mall-ul, parcul, toate se vor evapora cândva. Când? Atunci când vom muri. Nu există nimic stabil, nimic care să dureze o eternitate. În tăcerea nopții moartea pândește. Putem sfida moartea, o putem nega  sau putem să vorbim despre moarte.

Ce sentiment avem față de moarte? De ce ne este frică de ea? Naturală sau violentă, moartea este singura certitudine în fața căreia tremurăm. Important nu este că murim, ci cum murim. Senin sau cu păreri de rău, pregătit sau surprins, în temnița regretelor sau în libertatea credinței. Moartea modifică prioritățile în viață, ne învață să trăim și ne vindecă de moarte înainte de moarte.

„Moartea nu te invită la o cafea, moartea vine și te ia”, ne transmite părintele Arsenie Papacioc. Tăceri,  șoapte, strigăte. Relaționăm cu moartea prin negare, diversiune sau înlocuire. Cineva îmi povestea în cadrul unei ședințe de consiliere că, pentru a nu se mai gândi la moarte, muncește foarte mult până la epuizare în așa fel încat nu mai e timp de teamă. Și câte feluri de anestezie există! Ideea de moarte nu este ușor de gestionat emoțional. Fiecare cultură dezvoltă propriile metode cognitiv-comportamentale de relaționare cu moartea.

Trăirea doliului după moartea cuiva apropiat prin diferite simptome poate amplifica sau aerisi pierderea suferită. Gânduri intruzive despre persoana care a murit, sentimente intense de dor față de persoana dispărută, căutarea persoanei respective, sentimente intense de însingurare, pierderea scopurilor și lipsa viitorului, sentimente de inutilitate, absența răspunsurilor emoționale, dificultatea de a accepta că persoana a murit, ideea că viața este goală și lipsită de sens sau că o parte din sine a murit, iritabilitate, mânie, furie și cinism excesiv legate de pierderea suferită pe o durată de minimum 6 luni, pot fi criteriile doliului complicat. Mărturie în acest sens sunt contactul vizual și expresia, limbajul corporal, tonul vocii, stilul comunicării, apatia generală ale celui care trece prin doliu.

O persoană depășește pierderea cu trecerea timpului sau cel puțin își creează mecanisme de supraviețuire emoțională pentru a putea continua viața, acceptă pierderea și dobândește un nou înțeles pierderii, vieții și identității. În travaliul de doliu se cuvine a fi răbdător cu durerea și celelalte sentimente care vin, deoarece acest proces implică multe emoții care nu se confruntă cu un calendar. Recuperarea înseamnă în primul rând să vorbești despre ceea ce simți cu adevărat. Transformăm durerea în întâlnire cu Hristos, în creștere și dezvoltare personală.  Alimentaţia corectă, activitatea – exercițiile fizice, odihna corespunzătoare, compasiunea și iertarea, rugăciunea, relaxarea, muzica, lectura, vacanțele, ritualurile de familie sau cu prietenii, întâlnirea cu un părinte duhovnic sau cu un psiholog, pot fi metode de depășire a traumei. Simpla prezență a unui alte persoane lângă cineva suferind sau patul unui muribund este cel mai mare ajutor oferit. Oamenii sunt adesea bolnavi de singurătate, neiubire și nonsens…

 Carevasazică femei și bărbați torturați de frica de moarte sunt mulți. Suflu de gheață al preludiului morții ce respiră prin morminte, spitale, străzi sau case relatează povestea. Singurătatea, cortina de tăcere și izolare, mărește angoasa morții. Este o călătorie unde pornim singuri, indiferent câți oameni am avut în preajmă. Oare a plouat destul peste suflete? Fragilitatea și importanța fiecărui moment și a fiecărei ființe, trezesc în inima noastră compasiunea. Comunicând mai profund cu cei pe care îi iubim, bucurându-ne mai des de frumusețea vieții, putem confrunta mau ușor ideea propriei morți. Cu cât trăim mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Sondăm sentimentele pe care evenimentele le provoacă și le ventilăm. Suntem atât prizonierul cât și gardianul în inchisoarea interioară.

„Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața prin Înviere”, spunea mitropolitul  Bartolomeu Anania. Există Viață după viață. Cazurile de moarte clinică fac obiectul de studiu, fiind experiențe universale indiferent de cultură, religie, spațiul geografic. Mărturiile celor care au trecut dincolo și s-au întors sunt tot mai revelatoare. Puteau vedea totul aici, dar nu puteau transmite nimic de dincolo! Experiența morții iminente ar avea o explicație pentru oamenii de știință ca fiind simple manifestări chimice ale creierului. „O lumină încântătoare, un ocean de lumină, o strălucire orbitoare, o stare de fericire, un ocean de dragoste absolută, derularea filmului vieții”, sunt descrierile comune ale celor care au avut experiența morții, în polemică deschisă cu unii psihiatri și neurologi care pot explica privarea de oxigen a creierului ca fiind o manifestare halucinantă. Totuși a vedea în afara spitalului, în camera de alături, în alte zone în același timp, în momentul când creierul nu mai funcționează sunt lucruri neobișnuite și nu există o explicație științifică pentru aceste lucruri. Societatea rațională refuză să creadă lucrurile pe care nu și le poate explica.

Învierea lui Hristos ne încredințează că după moarte există viață, iar moarte ne conduce la Înviere. „Omul? – o fiinţă pregătită pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor, pentru că „a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5,24), moartea nu-i mai întrerupe existenţa; ea se prelungește din timp în veșnicie.”, spune Sfântul Iustin Popovici.

Închei aceste gânduri cu câteva rânduri din inegalabilul poet Grigore Vieru: „Nu am moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urăsc, /Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc./ Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ de a-i avea mama şi ar muri,/ Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc./ Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.”

 

ieromonah Hrisostom Filipescu

egumenul Schitului Țibucani și

psiholog la  C.R.R.P.H. Păstrăveni